Fundraising cu ai mei

donatii prin debit directSînziana Wolff, facer ARC pentru SOS Satele Copiilor, povestește cum le-a explicat bunicilor ei cu se se ocupă.

***

- Wolff! Cine e neamțu' din familia ta?, mă întreba la un moment dat un sponsor la Universitate.

Mihai a mai rămas puțin cu mine după ce a semnat un contract doar ca să se amuze că stă de vorbă cu o persoană care are un nume pur românesc și unul pur nemțesc. Bineînțeles că după o mică glumă (că e convins că toată lumea îmi pocește numele - și da, are dreptate!), a vrut și un răspuns concret la întrebarea lui. Că doar nu sunt nemțoaică degeaba.

Așa că i-am povestit de bunicii mei cărora le datorez nu doar numele meu greu de reținut și de pronunțat.

Am o relație foarte specială cu bunicii mei – am o familie restrânsă și mereu am fost copilul lor (bunica mea încă îmi cumpără iepurași de ciocolată de Paște și oricum nu cred că există cadou mai fain ca ăsta!). Așa că în octombrie i-am sunat fericită după primele zile de muncă și primul lucru pe care l-am auzit a fost "data viitoare dai tu berea!" (neam de nemți, ce să faci). Le-am spus că e așa și pe dincolo, că echipa e faină, coordonatorul la fel, totul e fain. Nu prea au înțeles ei ce fac eu în primă instanță, dar erau fericiți. După ce le-am spus că se cheamă "fundraising" pentru a patra oară, mi-au spus că sunt foarte mândri de mine... chiar dacă nici acum nu înțeleg cum se cheamă ce fac eu.

Bunicii mei sunt foarte curioși și, mai ales, foarte deschiși la minte. Așa că nu au fost foarte surprinși când le-am spus că munca mea e să vorbesc cu oameni pe stradă și să îi conving să facă o faptă bună. Au fost și unele momente când am avut parte de experiențe mai neplăcute, dar bunicul meu m-a liniștit cu un proverbial "tinere bavarez, de acolo unde-i bine să nu pleci".

V-am spus despre impulsul meu de a face lucrul ăsta – mă bucur când oamenii îmi mulțumesc. Însă adevăratul combustibil cred că e susținerea constantă pe care o primesc din partea familiei mele, mai ales din partea lor. Când am fost la ei în vizită și mi-au spus că e mare lucru ce facem noi, că ne rupem o parte importantă din timpul nostru și din răbdarea noastră pentru o cauză care merită, mi-am dat seama că toate lucrurile neplăcute își pierd importanța pe lângă asta.

Sincer, dacă acum ar trebui să îmi dau sufletul pentru ei, m-aș duce la prima răscruce de drumuri. Pentru că mai ales datorită lor am crescut cu mentalitatea că niciodată nu trebuie să uit de unde am plecat și că, atât cât pot eu, trebuie să dau înapoi altora care poate nu au fost într-atât de norocoși ca mine. Mi-au insuflat dorința de a face un lucru bun nu pentru recunoaștere și laude din partea altora, ci pentru ca eu să fiu mulțumită de mine la sfârșitul fiecărei zi și să am în fiecare dimineață dorința de a o lua de la capăt. De aceea iubesc jobul ăsta – pentru că mă face fericită și, mai ales, îi face pe ei fericiți.

Probabil că nu o să mă satur niciodată când o să aud din partea oamenilor faini cu care semnez "sprechen sie deutsch, Wolff?".

Sursa poză: Sînziana, în prima zi pe teren în 2015, alături de colegii ei Ana-Maria și Marius.

Partner logo