Platforma DONAȚIE.RO în presă

 

Colegi fără frică

M-am întâlnit cu Marius în Ikea chiar la sfârșitul săptămânii. Am încercat să îl bat pe umăr să îl sperii cum mai făceam când lucram pe stradă și toți eram încordați – atunci îmi mai ieșea, acum nu. Nu mai lucrez cu Marius de aproape 10 luni, dar nu cred că trece o săptămână fără să ne întâlnim, de cele mai multe ori din pură întâmplare. După atâta timp, el a rămas unul din cei mai stabili faceri de la SOS.

Și știți cum? Marius nu e foarte ușor de citit, oricât de amuzant ar fi și câte glume ar avea în program. Pe mine cel puțin m-a dus puțin de nas ceva vreme (nu într-un sens rău, o să vedeți). El mi-a propus să mă angajez aici că e un job pe care pot să îl combin cu facultatea, te distrezi, faci lucruri bune pentru lume, mai iei și niște bani de buzunar, toată lumea e fericită. Și mult timp am zis că lui îi iese pentru că vede totul foarte clinic – face ceva conform teoriei ca să semneze, ca să aibă rată bună, ca să ia bani, ca să iasă în oraș. Un circuit destul de natural al banilor pentru un tip abia ieșit din facultate care locuiește în București.

 

Citeste mai mult

 

Copiii care m-au (re)convins să-i susțin

Ionuț Sălcianu este unul din Mesagerii UNICEF și face parte din echipa noastră din aprilie 2014. El și colegii lui vă abordează pe stradă, în piețele aglomerate sau în centrele comerciale din Bucuresti și vă povestesc despre ce face UNICEF pentru copii. La sfârșitul discursului lui explică și ce poți face și TU pentru copiii din Romania și din întreaga lume, și anume să donezi lună de lună o sumă modică, echivalentul poate al unui bilet la film, devenind astfel prietenul copiilor, adică un Prieten UNICEF.

După un an de la venirea lui Ionuț în echipa UNICEF, el a vizitat una din comunitățile în care UNICEF se implică prin campania „Hai la scoală!”. Prin diferite activități cu copiii, cadre didactice, părinții și comunitatea, UNICEF sprijină reîntoarcerea copiilor la scoală. Astfel, Ionuț a văzut impactul și rezultatele campaniei UNICEF și a cunoscut beneficiarii pentru care cere persoanelor fizice cu care discută, să devină Prieteni UNICEF.

 

Citeste mai mult pe www.unicef.ro

Nu suntem Bill Gates. Nici Gigi Becali

Pe scenă urcă o femeie de etnie romă, mamă a 8 copii, femeie de serviciu, cu batic în cap, aproape 50 de ani, pentru a spune de ce până de ună zi “copiilor noștri le era rușine să spună că sunt din Vizurești, dar acum sunt mândri”. Pentru că de 6 ani fac împreună sa fie mai bine în sat. Această doamnă s-a urcat pe scenă pentru a accepta un premiu. Și a făcut-o natural și firesc, fără să spună că nu se aștepta sau că ceea ce au făcut ei nu este mare lucru.

Ea reprezintă un grup de cetățeni care s-au mobilizat și au început să strângă bani și să lucreze voluntar pentru a schimba lucruri în satul lor pe care s-au săturat să le aștepte de la autorități. De exemplu au făcut ceea ce au numit “o căsuță de cultură”, un afterschool pentru copii, un loc în care copiii au acces la apă curentă, pot să citească, să se joace, să aibă o copilărie normală.

Citeste mai mult pe sereniti.ro

 

Poate vă doriți un copil bun?

Bifează afirmațiile de mai jos care ți se potrivesc. Glumesc doar pe jumătate cu invitația asta. O să vezi de ce.

Ai crescut într-o familie fericită. Ai avut portocale de Crăciun și haine curate și mâncare caldă. Ai mers la facultate și ai fost cuminte.

A trebuit să fii cuminte ca să nu-l superi pe tata, om obosit de prea multă muncă și care avea nevoie de liniște. Poate alcoolic, poate nu.

Ai făcut asta ca să o protejezi pe mama. Pentru că pe ea o certa tata în bucătărie când făceai „prostii”. Și ea era îngrijorată și abătută și obosită.

Ai fost cuminte pentru că ți s-a spus că trebuie să înveți, să faci ceva cu viața ta că ai tăi s-au chinui să te crească. Pentru că erai un model pentru frații mai mici. Pentru că nu conta cât a luat colega de bancă atunci când luai 10, dar conta atunci când luai 7.

Citeste mai mult pe sereniti.ro

 

Ne-am ajuns, ne spălăm pe dinţi!!!

Am intrat în camera cu patul. Casa era veche, cu pereţi cojiţi, dar în camera cu pat era văruit şi curat. Doamnele pe care le însoţeam aveau pungi cu haine, alimente şi rechizite pentru familia pe care o vizitam. Era înainte să înceapă școala, acum 3 ani, la 40 km de București. 

Am început vizita cu a primi invitația la un păhărel de țuică. Ne-am aşezat pe pat şi am început să dăm sfaturi.

– Am văzut că aveţi grădina mare, aţi putea să puneţi diverse, acum toamna să le puneţi la conservat.

Mama se uită la noi umilă. Simte că trebuie să accepte tăcută, să nu ne spună că grădina trebuie lucrată, și ea cu bărbatul ei sunt toată ziua la muncă la alți oameni în gospodării, ca să poată să aibă bani de mâncare. Că ajunge pe întuneric acasă. 

Citeste mai mult pe sereniti.ro

 

Pana in ultimele clipe de viata

Georgeta Muntean implineste 56 de ani in aprilie. Are parul lung pe care il poarta dat pe spate, prins intr-o coada. Unghiile ei sunt mereu aranjate si date cu oja. Statura medie ii da un aer tineresc, alimentat in parte si de felul in care se imbraca.   Adesea, Georgeta poarta blugi si pulovar. Exista insa un lucru care o scoate in evidenta: privirea. Lupta cu boala are un fel anume de a-si pune amprenta pe chipul unui om. Cine a vazut apropierea mortii manifestandu-se in diversele sale forme devine parca mai umil si mai intelegator cu cei din jur.

 

Citeste mai mult pe dela0.ro

 

Un sat pentru Madalina

Pe malul stâng al râului Argeș, la vreo sută de kilometri de București, 80 de familii și-au ridicat casele de o parte și de alta a liniei ferate care traversează printr-unul dintre cele 14 sate ale comunei Leordeni. Dacă întrebi de Cotu Malului în satele din împrejurimi, trecătorii ridică din sprâncene și te sfătuiesc să nu te abaţi pe acolo, că drumul e prost și sunt numai oameni răi. Până acum vreo opt ani nu aveau nici biserică; astăzi un preot din alt sat slujește și aici în ultima duminică din lună.

 

Mădălina Solomon locuiește la două case de școala amenajată într-un fost canton CFR, într-o cameră cu pereţi albaștri, cu un băiat de aproape trei ani, o fetiţă de un an și soţul mai mare cu opt ani decât ea. E o mână de fată de 19 ani, cu păr șaten lung și blonzit de soare pe la vârfuri, care în preajma străinilor nu ridică aproape niciodată ochii verzi-albaștri din pământ. Perete în perete cu ei, într-o cameră de două ori mai mică, în care abia încap un pat și un televizor, stau socrii și fiica lor de 12 ani.

 

Pentru Mădălina, în satul natal de la câţiva kilometri depărtare, a fost mai rău. La mama acasă se temea să iasă singură pe stradă, să nu tragă cineva de ea, și se simţea tot timpul urmărită de priviri deloc „cuminţi”. Știe că au mai fost fete care nu mai erau domnișoare și care au ajuns bătaia de joc a satului. Chiar dacă acasă n-avea grija zilei de mâine pentru cei doi copii, se simte mai în siguranţă aici, unde lumea din sat știe că e soţia lui Laurenţiu.

 

Când se termină ajutorul social al socrilor, alocaţiile celor doi copii, sau banii câștigaţi cu ziua de Laurenţiu la tăiat de lemne, Mădălina o ia pe Maria în braţe, își pune un ghiozdan în spate și merge vreo 20 de minute pe jos până la gară. Lasă în urmă curtea în care nu mai cotcodăcesc găini pentru că au murit anul trecut răpuse de-o boală, bătătura în care nu crește nicio legumă, gaura în pământ înconjurată de patru pari de care flutură o cârpă și se urcă în trenul de București. Nașul îi taie un bilet de cinci lei, dar dacă e supracontrol, trebuie să plătească 10. La nouă dimineaţa coboară la gara Basarab, își cumpără o cartelă de metrou, scoate din ghiozdan un carton pe care a scris cu litere de tipar „Suntem muritori de foame” și se plimbă prin vagoane. 

 

Citeste mai mult pe decatorevista.ro

 

13

Ramona e îmbrăcată într-un tricou alb, pe care sunt desenate inimi, flori și mâini colorate. L-au pictat pentru ea câțiva copii de la un centru de plasament – Ramona a donat bonuri valorice la salonul ei, Catwalk by Ramona Mîndru, în cadrul unui eveniment caritabil dedicat copiilor abandonați, iar copiii au vrut să-i mulțumească. A asortat tricoul cu o fustă neagră, mulată, ruj roșu și teniși aurii. Pune cornulețele pe masa de la recepție (întotdeauna aduce dulciuri pentru colegii ei în ziua de 13), o întreabă pe Emilia câte programări sunt, Emilia spune că „sunt ceva“, apoi Ramona se așază la masă și respiră adânc. „Am niște emoții pe care nu le pot controla“, spune ea. „Mi-e teamă că n-o să se strângă banii sau că lumea o să perceapă că vine de milă, în loc să simtă bucurie în această zi.“

 

Citeste mai mult pe teleleu.ro

 

Santierul

Prin geamul mare de la living se vede dealul de vizavi și Claudia îmi arată un drum de pământ pe care o să alerge când se va muta aici. Mai sunt doar câteva lucruri de făcut – montat calorifere, turnat șapa și-un ultim strat de var –, dar Claudia nu mai are răbdare. Adolescenta de 17 ani va avea pentru prima oară camera ei. De data asta, când se va muta, nu-și va pierde nici un prieten, pentru că nu mai are nici un prieten de pierdut. Acum patru ani, când a rupt legătura cu grupul de fete de la bloc după ce a plecat din cartier, nu și-a mai făcut alți prieteni. Iese pe-afară doar cu Marian, fratele ei cu doi ani mai mare, singurul amic și sprijin constant pe care l-a avut în anii adolescenței.

 

Citeste mai mult pe teleleu.ro

Calcule cu suflet (I)

Au fost odată niște oameni care voiau o fântână. Era în secolul XXI, iar la câțiva kilometri depărtare, alți oameni comandau mâncare de pe telefoane mobile. Dar ei nu aveau apă și nici drumuri, iar pe primărie nu se puteau baza, așa că au început să le sape singuri cu sfredelurile oferite de o asociație. Oamenii erau rudari (meșteri țigani, de obicei, care lucrează în lemn), iar Mădălina colabora cu acea asociație. “Nimeni nu credea în ei, dar întâmplarea asta mie mi-a dat multă încredere în oameni și în schimbare.” Este povestea cu care începem discuția despre ceva abstract, și totuși foarte concret –consilierea în filantropie.

Citeste mai departe pe jobulmeu.ro

 

Rochia roşie de catifea stretch

Sunt împotriva donării hainelor şi jucăriilor, asta aşa ca să nu vă irosesc timpul până la sfârşit. În afara scenariului în care cineva vi le cere explicit. Să vă spun de ce. E o situaţie care ni se întâmplă tuturor. Am făcut curăţenie, avem un ataşament emoţional faţă de hainele altfel bune, dar care nu ne mai vin/plac şi n-am vrea să le aruncăm. Ne gândim că am văzut la TV hoarde de oameni care par că n-au după ce bea apă şi evident că s-ar bucura de nişte haine/jucării.

Începem să ne gândim cum facem să ajungă la acei oameni. Şi ne dăm seama că nu avem capacitatea logistică. Atunci ne gândim că mai bine le dăm unei organizaţii care să le ducă, că tot lucrează în zona săracă văzută la TV. Sunăm sau dăm email la organizaţie. Care are într-adevăr o relaţie cu acei oameni şi în principiu ar putea face acest serviciu.

Citeste mai departe pe sereniti.ro

 

 

Facerul și efectul domino

Sunt facer. Mulți mi-au spus că îmi pierd timpul aiurea, alții au râs. Dar mulți mi-au spus că sunt un erou. Sunt facer și sunt un erou simplu.

 

În fiecare zi mă uit la oameni și le recunosc potențialul – doamna aceea grăbită, tipul care pare cu capul în nori, domnul în costum - și le propun să facă ceva ce nu mulți ar face. Stau pe stradă și îi provoc să se gândească, să se implice, să se revolte câteodată. Să schimbe! O fac printr-un cuvânt sau printr-un gest sau printr-un zâmbet - și am schimbat pe atâția.

 

Sunt facer și sunt, zi de zi, actor de comedii, dar și regizor de documentare; sunt comediantul acela haios și mimul; sunt un street performer, dar și o persoană serioasă; sunt un om simplu, dar care a strâns ani de experiențe în doar câteva luni. Sunt povestitor și ascultător. Sunt doar încă un om care s-a plictisit să aștepte schimbarea și a hotărât să ia o atitudine.

 

Citeste mai mult

 

Supererou? De ce nu?

Am început toată povestea cu căutarea de supereroi chiar din prima zi de muncă. Încă de atunci am dezvoltat un fel de radar pentru astfel de persoane (un super-radar?), oameni care par într-adevăr genul care ar face un asemenea gest demn de un supererou, așa cum este cazul donației prin debit direct.

 

Ceea ce a început ca o joacă a devenit repede un lucru foarte serios. Chiar cred în dreptul și în puterea fiecărui om de a fi un supererou, tocmai de aceea poate încă mă frapează oarecum când unele persoane sunt aparent jignite când le propun asta pe stradă. Am avut parte de evidentele răspunsuri negative (pentru că, până la urmă, am parte de zeci și sute de refuzuri până găsesc un da), însă am avut parte și de ocazionalele răspunsuri răstite sau chiar de mici jigniri voalate.

 

De aceea vreau să spun de ce cred că e un mare lucru ca un necunoscut ca mine să îți propună să devii un supererou.

 

Citeste mai mult

 

Încrederea este tot ce contează

Ştim cu toţii că în mod normal, fiecare meserie pe care o practicăm necesită o pregătire constantă pentru ca treaba să meargă cât mai bine.

 

Ei bine, în cazul meu lucrurile stau cu totul altfel. Nu ştiu dacă este bine sau rău, dar eu nu simt nevoia ca înainte de a ieşi pe teren să citesc materiale teoretice dedicate meseriei de fundraiser. Nu neg că nu am facut asta în primele două, trei săptămâni, dar pe parcurs am realizat că în meseria asta nu aspectele teoretice sunt cele mai importante. Ceea ce contează cu adevărat este ceea ce simţi. Nu trebuie decât să crezi în ceea ce faci, să crezi în cauza pentru care tu lupţi, să te bucuri că ai șansa de a ajuta, şi să nu fi ales să fii fundraiser doar de dragul de a face ceva şi pentru a avea un venit, iar treaba va merge ca pe roate.

 

Şi pentru a îmi menţine spiritul pozitiv, citesc poveşti despre alţi oameni, oameni simpli ca şi mine care au ales să nu mai fie indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul lor şi s-au implicat în susţinerea cauzelor umanitare. Aceste poveşti sunt doza mea de energie şi imi dau curajul să merg mai departe. De fiecare dată când le citesc, zâmbesc şi îmi spun în gând: „Încă o faptă bună. Aşadar, rădăcinile binelui devin din ce în ce mai puternice şi în ţara noastră. Deci, se poate şi la noi, numai să vrem."

 

Citeste mai mult

 

Despre generozitate

În engleză există un cuvânt pe care l-am atribuit celor care m-au marcat profund în munca pe care o fac deja de câteva luni. Pentru mine, „selfless" nu are un echivalent la fel de frumos în română. Îi poți spune generozitate, altruism, calitatea de a fi darnic și așa mai departe, dar nu cred că poți îngloba toată frumusețea cuvântului într-o traducere simplă.

 

Să fii "selfless" e să fii un supererou, indiferent de cauza susţinută.

 

Vorbesc de faptul că persoanele cu care am vorbit ca facer trec peste etapa calculului simplu – renunță la un pachet de țigări pentru copii sau la o cafea în oraș sau la orice mică plăcere care le face viaţa puţin mai plăcută. Vorbesc de oamenii care, atunci când pătrund într-o lume în care chiar ei pot fi protagoniştii, uită de ei. Uită de pachetul ăla de ţigări sau de prăjitura aia la cofetărie sau chiar de bluza aia la care se tot gândesc de săptămâna trecută.

 

Am cunoscut persoane care au spus aproape fără să clipească, aproape fără să respire "vreau, cum fac!?", persoane care s-au uitat pe sine în tot procesul ăsta.

 

Citeste mai mult

 

Interviu cu un donator - Beatrice Weber (FFFF)

Beatrice Weber e 'activist extraordinaire și executive president' al Fundației Friends for Friends. Mai mult decât atât, Beatrice Weber e un om minunat care face să se întâmple lucruri nemaiauzite în România – Concursul Superscrieri , bursele dedicate jurnaliștilor sau Creative Fitness- programul prin care îți deblochezi creativitatea și îți găsești rezolvarea problemelor cu care te confrunți. Beatrice vine din lumea afacerilor și media. Dupa ProTv și Money express, pentru a aminti doar două dintre instituțiile mari de media cu care a fost asociată, Beatrice a decis să-și asume un proiect antreprenorial – conducerea Friends for Friends Foundation. Și și mai mult decât atât, e prima persoană care ne-a venit în minte atunci când ne-am întrebat: "cu cine să începem seria interviurilor despre filantropie?"

 

1. Cum a început pentru tine aventura filantropiei?

A început oarecum din întâmplare, nu pot să zic că aveam o căutare clară în acest sens. A fost un moment în care, la ințiativa Mădălinei Marcu de la ARC România am reușit să coagulăm o mână de oameni care să implementeze un sistem mai democratic și accesibil de donație numit Cercul de donatori. De fapt, era ceva verificat și aplicat cu succes în Anglia, doar că am început să îl implementăm într-o țară unde donația, ca gest, este pasăre rară. Încercăm, într-un fel, să schimbăm mentalitatea că ar fi nevoie să ai mulți bani ca să poți să fii donator.

 

Citeste mai mult

 

Povesti vii

Noi spunem că facerii își fac singuri cascadoriile - am fost folosiți pe post de cuier, de consilieri maritali și în ale inimii (da, unii oameni ne-au văzut și ca pe niște psihologi), ca babysitter (la un moment dat, un domn mi-a pus copilul în brațe pentru că nu mai avea mâini destule), am fost și agresați verbal, am fost folosiți pe post de saci de box (metaforic în mare parte, deși cândva chiar a intrat cineva cu capul în mine și nu mi-a rănit doar sentimentele) și am adunat o grămadă de povești de la oamenii cu care am intrat în contact.

 

Știți de ce? Pentru că oamenii tind să spună unor necunoscuți lucruri pe care poate nu le-ar putea spune altcuiva. Cred că își exprimă mai bine sentimentele în fața cuiva pe care e foarte posibil să nu mai vadă niciodată, fie că e vorba de o exuberanță incredibilă sau de un zâmbet forțat sau chiar de o nemulțumire foarte vocală.

 

Citeste mai mult

 

Cui i-e frica de IBAN?

E greu să oprești un om, e greu să îl faci să te asculte, apoi e și mai greu să îl convingi să doneze. Am auzit motivele cele mai variate pentru care oamenii nu se opresc – "nu am timp", "nu am chef" și am avut parte chiar și de "am donat deja sânge azi!" – asta e, oamenii sunt grăbiți sau sceptici (sau amândouă!). Dar probabil cel mai frustrant lucru când l-ai convins pe un om să îți semneze și pleacă îngrozit că trebuie să îți dea IBAN-ul. Am întâlnit oameni care pur și simplu erau speriați de moarte de asta, soți care le-au spus soțiilor că sunt nebune dacă își dau codul – de curând, când am revenit cu un telefon după IBAN, doamna respectivă mi-a spus că sub nicio formă nu își dă codul pentru că așa i-a zis soțul ei. "Că dacă mi-l dau îmi furați banii din cont și, mai știi, poate și divorțează de mine!", spus mai în glumă, dar cât să scape de mine. Și nu pot să înțeleg de ce.

 

Mi se pare fascinant cum oamenii sunt dispuși mai degrabă să dea 10, 50, chiar 100 de lei cash unui necunoscut (fără să aștepte o chitanță în schimbul lor) decât să își dea IBAN-ul. Înțeleg că există fraude, există oameni extraordinar de răi pe lumea asta, dar până la urmă cândva oamenii erau reticenți și față de alte lucruri care acum au devenit o obișnuință - țin minte că eram în generală când s-a propus la o ședință să se redirecționeze 2% către nu mai știu ce organizație, moment în care foarte mulți dintre părinții și bunicii prezenți acolo s-au opus, neînțelegând în primă instanță ce e 2%. Acum, toată lumea știe că programul e sigur și aleg singuri cauzele către care să se ducă impozitul pe venit. Aș vrea ca debitul direct să devină și el o obișnuință.

 

Citeste mai mult

 

Fundraising cu ai mei

- Wolff! Cine e neamțu' din familia ta?, mă întreba la un moment dat un sponsor la Universitate.

 

Mihai a mai rămas puțin cu mine după ce a semnat un contract doar ca să se amuze că stă de vorbă cu o persoană care are un nume pur românesc și unul pur nemțesc. Bineînțeles că după o mică glumă (că e convins că toată lumea îmi pocește numele - și da, are dreptate!), a vrut și un răspuns concret la întrebarea lui. Că doar nu sunt nemțoaică degeaba.

 

Așa că i-am povestit de bunicii mei cărora le datorez nu doar numele meu greu de reținut și de pronunțat.

 

Am o relație foarte specială cu bunicii mei – am o familie restrânsă și mereu am fost copilul lor (bunica mea încă îmi cumpără iepurași de ciocolată de Paște și oricum nu cred că există cadou mai fain ca ăsta!). Așa că în octombrie i-am sunat fericită după primele zile de muncă și primul lucru pe care l-am auzit a fost "data viitoare dai tu berea!" (neam de nemți, ce să faci). Le-am spus că e așa și pe dincolo, că echipa e faină, coordonatorul la fel, totul e fain. Nu prea au înțeles ei ce fac eu în primă instanță, dar erau fericiți. După ce le-am spus că se cheamă "fundraising" pentru a patra oară, mi-au spus că sunt foarte mândri de mine... chiar dacă nici acum nu înțeleg cum se cheamă ce fac eu.

 

Citeste mai mult

Zece motive ca să fii generos

Generozitate. Pănă acum ceva timp mi se părea un cuvănt golit de conținut și eram convins că li se întîmplă doar celor care au egoul slab exersat. Că ești generos doar pentru că vrei să te mai convingi încă un pic că ești un om minunat. Că toți suntem egoiști prin definiție.

Asta pînă mi-a picat în mână cartea lui Tor Norretranders – Omul Generos. Am citit-o pe nerăsuflate și mi-a demontat toate preconcepțiile despre generozitate. Dacă până atunci mi se părea firesc ca societatea să ne învețe că trebuie să punem mai presus de orice interesul propriu, că suntem în permanentă luptă cu cei din jurul nostru pentru succes, că doar cel mai puternic supraviețuieste, am realizat că, de fapt, generozitatea a existat din cele mai vechi timpuri și încă rezistă. Or, asta înseamnă că problema nu e pusă corect. Că societatea noastra nu exclude generozitatea, ba chiar există multe motive pentru care e nevoie de ea. În continuare, o listă a lor care ar trebui să vă pună un pic pe gânduri:

Citeste mai departe

 

 

Bucureșteanul: Ana-Maria zâmbește

Fata care oprește oameni la metrou.

 

De Ancuța Iosif și Gabriela Pițurlea
Fotografie de Larisa Baltă

 

Orașul gonea spre casă în ultima joi din septembrie. Chiar la gura de metrou Piața Unirii 1, pe lângă femei care vindeau umbrele și cuțite și bărbatul sprijinit cu coatele în masa lui de Bingo, o fată cu o mapă-n mână și alți trei colegi ai ei încercau să oprească trecătorii. Peste hanoracul vișiniu menit să pluseze cele 16 grade de-afară, fata purta un tricou alb, cu logo: SOS Satele Copiilor România. La gât avea o legitimație cu poza ei, semnată și ștampilată de SOS, pe care scria „Noi nu cerem bani în numerar".

 

Zâmbea și scana rapid oamenii înainte să îi abordeze. „Bună seara! Știți câți copii sunt abandonați în România?". Din 6-7 oameni, poate unul se oprea pentru 10 secunde, nu mai mult, nu suficient, dar ea zâmbea în continuare. După aproape o oră de stat în stradă, un bărbat cu hanorac verde și șapcă gri, pe la 40 de ani, s-a oprit s-o asculte.

 

Citește mai departe: Decât o Revistă - Ana Maria zâmbește *

 

Genoveva Hossu

On November 26, 2013 I invited about 60 of my friends to celebrate my birthday. I bought prosecco and macarons as a treat. I reserved the large room in a fancy new downtown Cluj building, appropriately named Inspire. And I was excited about presents! I badly needed a new Chanel bag to replace the one that had been stolen from me, some new black boots, and perfume.

 

But then I thought: Do I really need these things? Don't I better need to show my children and their friends in school that we, the adults, have values that go beyond material things?

 

So I asked my friends not to spend money on my gifts and instead to support my dream of building a functional robotics lab in my children's school instead. My children's great-grandfather, Professor Andrei Albu, had started the first robotics department at the Cluj University and the foundation he built there changed the field of robotics in Romania forever. The robotics lab needed funds to give students the best possible tools to learn, expand their creativity and challenge them to achieve. That would be the best birthday gift.

 

Citește mai departe: Global Givers - Genoveva Hossu *


 

Cristina Auerbach

In 2013 I did something somewhat out of the ordinary in Romania. My husband and I donated all cash gifts from our wedding to charity. It amounted to 10,000 euros and it was my first major donation.

 

Several years ago I decided to volunteer, but my job, with its weekly travels, prevents me from doing so. So the next best thing is to donate. For a while I donated around 50 euros each time to various causes, such as treatme
nt for the ill, Christmas gifts for children, setting up a public library and so on. I didn't grasp the impact of a big donation until I spoke to volunteers at my parents-in-law's foundation, in Germany. They showed me how big pledges can help develop long-term projects for disadvantaged children and people with disabilities. During planning our wedding, my husband came up with the idea of donating the cash gifts from the event to those in need. So we started visiting projects in Bucharest to see how they were run and meeting people who volunteer and manage them. Their enthusiasm and dedication gave us the motivation to contribute with money where they put their time.

 

One of the things I most care for is the fate of lonely elders. There are very few donations for senior citizen programs because people tend to give more to children's causes. They forget about the elders. The Community Foundation in Bucharest helped us find the organization that would cater to our need. We chose the one that had the most dedicated volunteers and managers because we knew the donation would have the impact we wanted: the Princess Margarita of Romania Foundation.

 

Citește mai departe: Global Givers - Cristina Auerbach *

 

Steven van Groningen

My mother used to tell me when I was a child: "You will come to an age when you will understand that is better to give than to receive." I always gave, but now I truly know she was right. But I don't think that the fact that I donate money makes me special. Giving is a normal thing to do in normal society. You can't be wholesome if you just take and don't give. It's like a relationship.

 

I started giving when I was a student, back home in Netherlands. Of course, I didn't have much then, but the recurring donations system was so well in place that you could just easily do it, be it monthly or yearly. Later on, as an expat, it was more complicated. When you move to a new country there is so much to do at work, with new colleagues, new language, there isn't much time left to actually know the real world and understand the problems of society. And there weren't, when I came to Romania first, between 1993 and 1998, many ways you could get involved in philanthropy anyway. But things have changed a lot since 2011.

 

Citește mai departe: Global Givers - Steven van Groningen *


 

Recensământul copiilor 

Cine sunt cei care doneaza pentru educatia copiilor saraci din tara noastra? Exista tipologii? Se formeaza o cultura a filantropiei in Romania? Urmeaza concluziile unor intalniri ample, pe parcursul carora i-am ascultat pe filantropi, ne-am intalnit cu ei in cladiri de birouri, in parcuri, in cafenele si am cautat sa-i intelegem. Am ales patru cazuri reprezentative. 

 

Citește mai departe: De la zer0 - Recensamantul copiilor * Oamenii mari si Pionierii *

 


 

Supraviețuitorul

Text de Lina Vdovîi | Fotografii de George Popescu 

 

E una dintre cele mai aglomerate zile din an în centrul comercial Palas din Iași. Tineri ținându-se de mână, copii gălăgioși și părinți cu atenție distributivă alunecă pe holurile mall-ului. Între food court și pasarela ce-l leagă de lanțul de magazine, sunetele se izbesc de pereții de sticlă. E sâmbăta dinaintea zilei de 1 iunie.

 

Elena Cazacu, deși are 30 de ani, e o ființă mică, îndesată, cu voce subțire, de jucărie. Se apropie de Florin și-i lasă câteva pungi în supraveghere. Se îndreaptă apoi spre un bărbat înalt, un stâlp în uniformă, cu mutră gravă. Se ridică pe vârfuri, îi spune ceva și se întoarce victorioasă. „Ne putem instala aici. Nu e cel mai bun loc, dar e tot ce am putut obține", ne anunță. Florin o ajută să tragă o masă albă, de plastic, și scoate din sacoșe brățări galbene, cărțulii colorate cu povești pentru copii și un rulou de hârtie lucioasă.
Asociația Little People e cunoscută în Iași. Florin Barnea, unul dintre cei mai vizibili membri, desface panoul și chipul unei tinere cu ochi verzi se deschide ca o fereastră în timpul verii. Oamenii se opresc și aruncă câte o privire, apoi își văd grăbiți de drumul spre mâncare. Copiii scot limba, se prostesc, își turtesc nasurile de geamurile pasarelei.
„Eu știu cine sunt. Cancerul nu mă definește" stă scris cu litere albe, deasupra fotografiei fetei. Dedesubt, www.thelittlepeople.org anunță site-ul uneia dintre cele mai mari campanii ale Little People, asociație înființată în 1996, ai cărei membri și voluntari lucrează cu copiii bolnavi de cancer în spitalele din țară. 

 

Citește mai departe: Adevarul - Supravietuitorul *

 


 

Dragă Sponsore

Diana Meseșan și Alex Tomazatos

 

După vreo 40 de minute în care șapte adulți au stat cu ochii ațintiți pe Mihaela, o fetiță de şapte ani, așteptând să spună ceva, orice, să coloreze, să bea un pahar de Nestea, sau măcar să ia o banană, Laurenţiu Tudor se ridică de pe scaun şi spune scurt: „Se simte inconfortabil. Mi se pare că nu-i facem bine cu chestia asta, aşa că zic să nu o mai prelungim".

 

Nici mama fetiţei, Ileana, nu este pregătită să fie în centrul atenţiei. Timidă, cu părul scurt, ascunsă într-un hanorac, nu vorbeşte mai deloc. Asemănarea dintre cele două e foarte puternică, dar în dimineața asta le leagă ceva şi mai intens, neliniştea de a fi privite. Şi dacă cei 24 de ani ai femeii o ajută să îşi țină angoasa sub control, disconfortul fetiței de doar şapte ani se transformă în panică pe măsură ce trece timpul.

 

Adulții din încăpere, o sală din sediul organizației World Vision din Craiova, par neputincioşi, deşi toţi cei prezenți au experiență cu copiii: trei angajate ale organizatiei şi doi actori, Laurențiu şi Petrişor. La începutul întâlnirii, Laurenţiu părea să fie încă în control. În ciuda drumului făcut prin ploaia torențială, când căuta cadouri pentru fetiță, şi a tenişilor şi blugilor uzi leoarcă, a întâmpinat-o pe Mihaela cu un zâmbet prietenos. „Eu sunt Laurențiu. Îmi pare bine. Ce faci? Ai fost astăzi la şcoală deja?" Nu a primit însă niciun răspuns.

 

Citește mai departe: Decat o Revista - Draga Sponsore *

 

 

* Aceste materiale au fost realizate in cadrul proiectului Punti catre Resurse - Resurse pentru Comunitati, finantat prin Granturile SEE 2009-2014

 

Despre Debit Direct

 

Lansarea mencanismului Debit Direct

Partner logo