Ce se întâmplă dacă spui povestea ta ca donator?
Oamenii sunt inspirați să facă același lucru. Află că pe lume există și altceva decât știrile alarmiste, munca de birou și un sentiment pregnant de lipsă de semnificație.  

 Pe scenă urcă o femeie de etnie romă, mamă a 8 copii, femeie de serviciu, cu batic în cap, aproape 50 de ani, și spune că “copiilor noștri le era rușine să spună că sunt din Vizurești, acum sunt mândri” pentru că de 6 ani fac împreună sa fie mai bine în sat. Această doamnă s-a urcat pe scenă pentru a accepta un premiu. Și a făcut-o natural și firesc, fără să spună că nu se aștepta sau că ceea ce au făcut ei nu este mare lucru.

Ea reprezintă un grup de cetățeni care s-au mobilizat și au început să strângă bani și să lucreze voluntar pentru a schimba lucruri în satul lor pe care s-au săturat să le aștepte de la autorități. De exemplu au făcut ceea ce au numit “o căsuță de cultură”, un afterschool pentru copii, un loc în care copiii au acces la apă curentă, pot să citească, să se joace, să aibă o copilărie normală.

Ce m-a fascinat la ea este exact această asumare a implicării.
O pun în balanță cu toate discuțiile legate de cât de publică facem implicarea noastră ca donatori în special.
Suntem învățați de mici cu modestia, cu smerenia, cu “lauda de sine nu miroase a bine.”
Am aflat în urma acestor discuții că ne este teamă să spunem cât donăm de exemplu sau că suntem donator pentru organizația x sau y.
Din mai multe motive. Nu vrem să fim Gigi Becali. Nici să pară că ne lăudăm excesiv și deranjant precum el nici să se facă coadă la ușă de alții care să ne ceară. Un alt motiv este sindromul Bill Gates.
Adică simțim că nu am contat. Pentru că oricât am da nu se compară cu Bill Gates.
Este deci o chestiune de judecată publică. Să nu ajungem să fim judecați că ne fălim, că nu am dat destul, că nu am dat către destui.

Judecata vine, după părerea mea, din lipsa de informații și din lipsa unei relații reale cu cei ajutați.

“E, am donat și eu niște bănuți, cât am putut, dar știu că nevoia este mai mare, îmi pare rău că nu pot face mai mult”. Un astfel de donator n-a primit informațiile de care are nevoie de la organizația sau omul către care a donat. Nu știe ce vor face ei cu cei 50 lei pe care i-a dăruit. I se comunică tot timpul doar că mai este nevoie de bani, că mai sunt încă 1000 de copii săraci, 1000 de câini chinuiți, mii de veverițe înfometate.

Și trăim constant în milă și groază și neputință.
Cum să-ți asumi cu mândrie că ai ajutat dacă nu știi ce s-a întâmplat cu banii tăi sau și mai rău, nu știi decât că problema pe care încercai să o rezolvi e încă acolo și la fel de mare?
Ce se întâmplă dacă nu vorbim, dacă nu ne asumăm implicarea? Public, cu mândrie și un zâmbet?

Se întâmplă că rămânem în această stare constantă în care fiecare dintre noi dă din puținul lui, în intimitatea online bankingului lui și rămâne cu senzația că e prea puțin.
Organizațiile continuă să comunice cu online bankingul nostru, nu cu noi ca oameni.
Alți oameni care ar putea să se alăture efortului nostru, pentru că poate cred în aceeași cauză și au încredere în noi, rămân neimplicați pentru că nu au avut șansa să facă bine.

Ce se întâmplă dacă spui povestea ta ca donator?
Oamenii sunt inspirați să facă același lucru. Află că pe lume există și altceva decât știrile alarmiste, munca de birou și un sentiment pregnant de lipsă de semnificație.
Nimeni nu este Bill Gates (evident, în afară de el însuși) și nimeni nu trebuie să fie Gigi Becali (inclusiv el însuși). Putem fi oameni decenți care să discutăm deschis despre cine suntem ca donatori. De ce am ales organizația X, de ce am renunțat la organizația Y, de ce donez suma Z și nu mai mult sau mai puțin. De la cine am luat țeapă și cine merită încrederea.
Împreună gândim mai bine.
Împreună judecăm mai bine.
Am renunțat la un moment dat să mai donez către o organizație pentru că nu mi-au mulțumit niciodată. Mi s-a părut extrem de meschin din partea mea. Până la urmă nu donasem ca să-mi mulțumească cineva, nu? Donasem pentru copii. Discutând întâmplător cu un prieten mă întreabă dacă știu să-i recomand o organizație care lucrează cu copii pentru că s-a săturat de lipsa de reacție a organizației la care era donator de 2 ani. Ce să vezi, motivul era același ca și la mine și amândoi ne-am dat seama povestind că nu de mulțumesc duceam lipsă ci de a afla că am contat. Că sacrificiul nostru financiar chiar a schimbat ceva real în viața cuiva. Mulțumirea venea din a fi recunoscut ca parte a poveștii, nu ca un portofel cu picioare la care apelezi de câte ori e nevoie.

Fără aceste discuții, fără să ne bucurăm împreună sau să criticăm împreună, nu avem puterea de a schimba ceva.

De aceea, discursurile alintate despre cum “Oh, vai, dar eu nu am făcut mare lucru ” sau ” ei, dar eu nu donez ca sa ma laud la alții” un pic mă enervează.

Pentru că nu vei spune „Am donat mii de euro, adulați-mă”. Vei spune „Eu sunt donator pentru ei pentru că știu ce fac cu banii, pentru că am cunoscut oamenii cu care lucrează și sunt mândru că împreună schimbăm vieți”.
Și lumea va zâmbi, va avea speranță și va dori să simtă la fel de multă bucurie.
Așa că, te rog, fă bine și vorbește.

un articol de Madalina Marcu
preluat de pe www.sereniti.ro