În luna septembrie SOS Satele Copiilor România a început strângerea de fonduri prin debit direct. La bord au urcat șase faceri care opresc cu zâmbetul pe buze oamenii la metrou şi încearcă să-i convingă să doneze lunar prin debit direct o sumă minimă de 15 lei pentru a îi susţine pe copiii care au pierdut dragostea şi securitatea familiei biologice: „Buna ziua, nu vreţi să va începeţi ziua cu o faptă bună?”, „Bună ziua, aţi dori să faceţi un copil să zâmbească astăzi?”

I-am rugat să ne povestească cum arată o zi pe stradă. Astăzi ne povestește Sînziana Wolff despre oamenii care îi înseninează ziua.

***

Ca facer stradal ești obișnuit să întâlnești tot felul de oameni care ori îți colorează ziua, ori ți-o strică – să fim serioși, nimic în viața asta nu e niciodată total roz și câteodată trebuie să acceptăm că unele zile sunt pur și simplu proaste. În momentul acesta ai putea să dai de cineva care te înjură pentru că i-ai apărut în câmpul vizual sau ai putea să întâlnești pe cineva care să aibă puterea să îți redea speranța în oameni în general. Dar noi mergem înainte, dăm un reset când ajungem acasă și o luăm de la capăt următoarea zi.

Interesante creaturi și facer-ii ăștia. Cred că dacă îmi spunea cineva acum un an că asta o să fac nu l-aș fi crezut. Niciodată. Nici în ruptul capului. Și asta nu pentru că aș fi vreo super pretențioasă în materie de locuri de muncă sau că m-aș vedea făcând treabă de birou. Ci doar pentru că e o ieșire din zona mea de confort – un salt de care sunt bucuroasă că am profitat în cele din urmă. Suntem ciudați, într-adevăr. Un fel de dependenți de adrenalină în unele cazuri (cum am povestit data trecută), un fel de nebuni haioși în altele. Un fel de oameni care se uită vorbind și în afara jobului și care se trezesc discutând cu oameni în metrou din senin.

Să vă povestesc ce mă menține pe mine pe linia de nebunie productivă: oamenii care mulțumesc. Normal, când opresc pe cineva care e sincer interesat de ceea ce fac, după 100 de refuzuri, îmi vine să mulțumesc cerurilor că s-a întâmplat în sfârșit asta. Și de fiecare dată când semnez mulțumesc persoanei respective pentru că și-a făcut timp și curaj să stea de vorbă cu o necunoscută și să investească un pic de încredere în ea. Cred că e într-adevăr mare lucru ca cineva să îți acorde un pic de încredere la 10 minute după ce te-a cunoscut. Și cred că cea mai mare satisfacție e când, după ce semnează ultima pagină, se uită în ochii mei și îmi mulțumește.

Iubesc sentimentul ăsta – să văd cum cineva îmi mulțumește că a aflat ceva nou și că datorită mie poate face o faptă bună. Am întâlnit persoane care au vrut neapărat să semneze pentru că au simțit că asta e singura variantă posibilă. Și mi-au mulțumit că prin intermediul meu au putut realiza acțiunea asta inevitabilă. Nu am simțit niciodată un sentiment atât de ciudat și de minunat ca atunci când un om pe care l-am cunoscut acum 10 minute se uită în ochii mei și îmi mulțumește că fac asta, îmi mulțumește că ajut copiii, că îmi dedic câteva ore pe zi pentru asta, că noi suntem supereroii.

Știți cum e să ai un job total imprevizibil și plin de satisfacții? Primele 100 de persoane o să te refuze, dar a 101-a o să îți înmoaie genunchii de emoție pentru că se va opri și îți va mulțumi, se va interesa de copii, dar și de tine, îți va strânge mâna și va pleca spunându-ți că i-a părut tare bine că te-a cunoscut. Am cunoscut persoane pe care nu aș fi putut să le cunosc altfel și îmi place să cred că le-am dat o luminiță în care să creadă – că sunt niște oameni ciudați ca noi care i-au căutat o grămadă până să îi facă supereroi și i-au găsit în cele din urmă.

“Mulțumesc, îți doresc o viață frumoasă în continuare.”

“Nu noi suntem supereroi, voi sunteți!”

“Îți mulțumesc că faci asta.”

Pentru toate persoanele extraordinare care au semnat vreodată cu mine – vă mulțumesc. Lumea devine un pic mai bună cu fiecare supererou descoperit. Cu voi devine mai bună.