M-am întâlnit cu Marius în Ikea chiar la sfârșitul săptămânii. Am încercat să îl bat pe umăr să îl sperii cum mai făceam când lucram pe stradă și toți eram încordați – atunci îmi mai ieșea, acum nu. Nu mai lucrez cu Marius de aproape 10 luni, dar nu cred că trece o săptămână fără să ne întâlnim, de cele mai multe ori din pură întâmplare. După atâta timp, el a rămas unul din cei mai stabili faceri de la SOS.

Și știți cum? Marius nu e foarte ușor de citit, oricât de amuzant ar fi și câte glume ar avea în program. Pe mine cel puțin m-a dus puțin de nas ceva vreme (nu într-un sens rău, o să vedeți). El mi-a propus să mă angajez aici că e un job pe care pot să îl combin cu facultatea, te distrezi, faci lucruri bune pentru lume, mai iei și niște bani de buzunar, toată lumea e fericită. Și mult timp am zis că lui îi iese pentru că vede totul foarte clinic – face ceva conform teoriei ca să semneze, ca să aibă rată bună, ca să ia bani, ca să iasă în oraș. Un circuit destul de natural al banilor pentru un tip abia ieșit din facultate care locuiește în București.

M-am înșelat. Era 1 iunie și eram în Satul SOS din nordul Bucureștiului – fusesem invitați la serbarea de Ziua Copiilor. Și era o zi frumoasă de care trebuia să ne dăm seama că anunță cea mai călduroasă vară pe care o să o trăim. Eram doar în blugi și în tricouri și începea să ne fie cald. Copiii spuneau poezii, cântau, erau fericiți, doar Marius era tensionat. L-am văzut aproape de scenă că se uita la o fetiță care spunea o poezie despre bunicii ei și aia a fost prima oară de când ne cunoșteam când Marius chiar nu avea chef de glume.

Parcă îl văd și acum: a plecat întors pe dos de lângă scenă, s-a așezat la o masă de picnic de acolo din curte și a început să vorbească de cum sunt copiii de aici – atât de frumoși, dar cu atâta nevoie de alți oameni care să dea bani pentru ei, că nimeni nu ar trebui să fie nevoit vreodată să crească fără bunici și că toți oamenii de pe stradă care trec pe lângă noi și care cred că totul e o înșelătorie organizată ar trebui să vină aici să vadă copiii, să vadă că se întâmplă lucruri bune și în orașul lor. Să vadă pe stradă cum e să strângi mandat cu mandat, să te ardă soarele la Universitate vara și să întrebi sute de oameni dacă vor să dea bani pentru copiii fără bunici care spun poezii într-un sat din București.

Nu mai știu dacă Marius a semnat vreun mandat în ziua aia. Probabil că da, doar asta făcea el cel mai bine și încă o face. Dar de atunci l-am văzut altfel – nu ai cum să faci asta doar pentru bani sau doar pentru senzația că faci un act de teribilism când ieși pe stradă. Probabil că el e printre cele mai dedicate persoane pe care le știu pentru că atunci, de 1 iunie, am văzut ce înseamnă cu adevărat să fii deznădăjduit, să fii pierdut și fără nicio credință. Dar apoi, o oră mai târziu, eram înapoi la metrou și ne era cald și Marius probabil că semna. Și acum avea un discurs mai puternic și mai urgent, iar glumele se opreau când începea să vorbească despre copii.

Marius e printre cei mai buni colegi pe care i-am avut. Probabil că vineri a ieșit în oraș, dar azi e în Ikea din nou și convinge oamenii de acolo să facă o faptă bună. Nu știu dacă își mai amintește așa de viu de serbarea de 1 iunie ca mine, dar sunt sigură că sentimentul acela l-a urmărit până în momentul acesta. Și pentru asta sunt recunoscătoare că am lucrat cu el – probabil că m-a făcut un pic mai bună și mi-a deschis ochii un pic mai mult despre ce înseamnă binele construit constant, puțin câte puțin.