În luna septembrie SOS Satele Copiilor România a început strângerea de fonduri prin debit direct. La bord au urcat șase faceri care opresc cu zâmbetul pe buze oamenii la metrou şi încearcă să-i convingă să doneze lunar prin debit direct o sumă minimă de 15 lei pentru a îi susţine pe copiii care au pierdut dragostea şi securitatea familiei biologice: „Buna ziua, nu vreţi să va începeţi ziua cu o faptă bună?”, „Bună ziua, aţi dori să faceţi un copil să zâmbească astăzi?”

I-am rugat să ne povestească cum arată o zi pe stradă și de săptămâna aceasta îi puteți citi pe donație.ro. Astăzi ne povestește Sînziana Wolff.

***

Nu știu dacă există vreun fel de a te pregăti în prealabil pentru experiența de facer – cum sprinterii fac încălzire înainte de cursă sau cum cântăreții mănâncă miere înainte de concerte. Eu, cel puțin, când am ochit prima persoană, am pus doar un picior în fața celuilalt, mi-am dres puțin vocea (clar, simțeam că mi s-au oprit și inima, și curajul în gât) și am întrebat pentru prima oară (ce-i drept, mai cu jumătate de gură) dacă vrea să fie supererou – fixația mea ulterioară. Prima mea palmă: nu, dom’le, nu vreau. Iar eu, naivă și în gândul meu: cum să nu vrei să fii un supererou?!

Dar a trebuit să iau lucrurile rele împreună cu cele bune, zilele în care nu se întâmpla nimic împreună cu zilele când se întâmpla totul odată. Și, mai ales, întâmplările bune cu întâmplările neplăcute. Pentru că au fost multe de ambele baricade, dar nu cred că aș schimba ceva la asta – poate pentru că sunt obișnuită ca totul în viața mea să fie într-o continuă mișcare. Da, când un om al străzii a intrat cu capul în mine (dacă am fi fost la rugby, ar fi fost un placaj neregulamentar, așa ca o mică glumă) nu am fost prea fericită. Dar acum e totuși amuzant. Să fim serioși, câți oameni pot povesti asta la o adunare cu prietenii? E cea mai tare poveste de la masă.

Nici nu îmi pot imagina o poveste ca fiind mai faină ca alta – indiferent dacă e vorba de o poveste amuzantă sau una emoționantă sau una pur și simplu urâtă. Am fost extaziată când primul meu mandat semnat din prima zi de muncă a fost semnat de o fată de o seamă cu mine. Am fost tristă când unele contracte s-au anulat sau când unele persoane nu mai răspund la telefon. Am fost fericită când am stat de vorbă cu oameni deosebiți, chit că nu mi-au semnat. Sunt fericită când și acum când mă întâlnesc pe stradă cu unul din cei care mi-au semnat ne oprim să vorbim ca două vechi cunoștințe. Sunt fericită și când persoanele mă refuză râzând la auzul întrebării “vrei să fii un supererou azi?”. Pe lângă bărbatul de 40 de ani care m-a invitat la cinema a fost și tipul care m-a înjurat de parcă îi făcusem cel mai mare rău de pe lume. Pentru fiecare lucru rău e un lucru bun și invers. Unele lucruri te doboară, dar cele mai importante sunt cele care te înalță.

Am găsit fericire în ceea ce fac – meseria asta de facer nu e ușoară, nici pe departe. Dar mereu când cineva îmi semnează sau când îmi mulțumește că datorită mie a aflat ceva nou sunt mândră că pot face asta și totul devine brusc ușor și natural. Îmi place că jobul meu îmi permite să ies din casă, să cunosc atâția oameni noi și interesanți de la care am atâtea de învățat și să rămân cu atâtea povești faine. Sunt facer și mă mândresc cu asta. În definitiv, sunt printre privilegiații care au puterea de a transforma oamenii în supereroi. Ce e mai tare ca asta?